Penitenciarul de la Sighet a fost construit în anul 1897. Și-a căpătat o tristă notorietate între anii 1948-1955, perioadă în care aici au fost încarcerați elevi studenți și țăranii din rezistența anticomunistă maramureșeană. Au fost aduși la Sighet și 200 de foști miniștri, parlamentari, episcopi și preoți. În prezent clădirea penitenciarului a devenit, prin strădaniile depuse de Fundația Academia Civică, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.
În anul 1955 penitenciarul Sighet a redevenit unul în care erau încarcerați deținuți de drept comun. Penitenciarul a fost desființat în anul 1975. Un episod mai puțin cunoscut s-a derulat în anii 70’. Statul comunist depunea eforturi pentru a-și crea o imagine bună în străinătate în ceea ce privește respectarea drepturilor cetățenilor, inclusiv a celor care se aflau închiși în penitenciare. La acea vreme existau procurori din cadrul procuraturilor locale unde existau penitenciare care aveau sarcină de serviciu monitorizarea respectării drepturilor deținuților. O revoltă era ceva ce autoritățile nu-și doreau nicicum. Un fost procuror, care se ocupa de penitenciarul de la Sighet, ne-a relatat acest episod în premieră.
“Eram procuror și aveam în atribuțiile de serviciu și monitorizarea penitenciarului de la Sighet sub aspectul respectării normelor de legalitate. Într-o zi de vară întorcându-mă de pe teren și ajuns la intrarea de la sediul Procuraturii paznicul nostru mi-a spus că s-a întâmplat ceva la penitenciar și să merg urgent acolo. Tot el mi-a spus că deținuții s-au revoltat recurgând la refuzul de mâncare, greva foamei. Ajuns la penitenciar m-am întălnit cu inspectorul șef al Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne și cu procurorul șef la Procuraturii Județene Maramureș. Mi-au spus să nu mai intru că deținuții sunt deciși să nu renunțe la protest în ciuda discuțiilor purtate cu ei, după care au plecat la Baia Mare. Chiar dacă aceștia mi-au spus să nu intru, eu aveam obligația de a vedea ce s-a întâmplat. Am intrat și am văzut cum deținuții erau duși înapoi în celule din sala unde au vorbit cu reprezentanții autorităților. Cunoscându-i pe majoritatea dintre ei am cerut directorului penitenciarului să îi readucă în sala de mese. Am demarat dialogul și așa am aflat care a fost motivul pentru care s-au revoltat. La baza protestului a stat faptul că gardienii i-au pedepsit să nu mai poată primi pachete, li s-a anulat dreptul la vorbitor. Situația era destul de delicată. I-am spus directorului dacă ar fi de accord să anuleze aceste pedepse pentru a se pune capăt situației. Mi-a spus că este de acord. Le-am spus deținuților că li se vor anula pedepsele. Aceștia mi-au spus că în aceste condiții vor înceta refuzul de hrană. Situația s-a detensionat și deținuții au reînceput să mănânce. Lucrurile nu s-au terminat aici. Inspectorul șef și procurorul șef apucaseră să raporteze la Ministerul de Interne și la Procuratura Generală că problema nu este rezolvată, ei neștiind că eu o rezolvasem. Am sunat la procurorul de serviciu de la Baia Mare și i-am spus că s-a rezolvat problema. Acesta nu m-a crezut inițial spunându-mi cum s-a rezolvat cât timp cei doi raportaseră la București că nu s-a rezolvat și cum eu am reușit ca simplu procuror să rezolv ceeea ce nu au reușit cei doi șefi. A fost un moment stânjenitor pentru cei doi șefi. Nu mi-au iertat faptul că m-am descurcat unde ei au eșuat. Mi-au tot făcut șicane, dar am trecut peste ele și am avut satisfacția că am reușit să dezamorsez o situație care putea degenera”, își amintește fostul procuror.
Liviu Șiman
