Aniversăm în 24 ianuarie 163 ani de la realizarea Micii Uniri, dată la care în 1859 la București era ales ca domn al Țării Românești Ioan Alexandru Cuza după ce la 5 ianuarie fusese ales domnitor în Moldova. Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza la Iași și la București a consfințit unirea celor două state Moldova și Țara Românească sub denumirea Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.
Față de aceste evenimente care, din perspectiva timpului prezent, au influențat profund parcursul lumii românești din a doua jumătatea secolului al XIX-lea, ni se pare îndreptățită curiozitatea deopotrivă istorică și jurnalistică de a iscodi asupra realităților lumii românești din Maramureșul istoric al acelor vremuri. Știrea unirii Moldovei și Țării Românești a putut parveni în Maramureș prin intermediul gazetelor germane, maghiare și românești. Cu siguranță întâietate în furnizarea știrilor despre evenimentele de la începutul anului 1859 avut Gazeta Transilvaniei a lui Barițiu apărută la Brașov. În ciuda cenzurii presei impusă în regimul absolutist din Imperiul Habsburgic după 1850, la rubrica ”Cronica străină”din Gazeta Transilvaniei se reflectau evenimentele din ianuarie 1859 care au condus la realizarea unirii principatelor relatate, atât din articole preluate din presa germană , românească de peste Carpați cât și prin corespondenții proprii al acesteia. De remarcat că și în Maramureș, în ciuda numărului redus de abonați raportat la numărul la numărul populației românești, în 1856 a avut corespondent local pe protopopul greco-catolic Ioan Mihalyi. Din Gazeta Transilvaniei cititorii maramureșeni au putut afla la rubrica menționată și unele informații despre biografia lui Alexandru Ioan Cuza, calculele politice despre posibila lui alegere și în Țara Românească, poziția marilor puteri europene în chestiunea unirii principatelor, atmosfera și primele măsuri după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și la București.
Gazeta Transilvaniei, ca de altfel întreaga presă transilvăneană din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea a avut un rol nu numai un rol informativ, ci și formativ și de consolidare a conștiinței naționale românești. Publicația brașoveană a urmărit a urmărit de exemplu prin intermediul corespondentului de Gherla, protopopul Ioan Negruțiu activitatea episcopului Ioan Alexi, instalat la nou înființata episcopie a Gherlei şi primele sale iniţiative pentru înfiinţarea şcolilor săteşti din toamna anului 1856 începând cu o şcoală elementară în localitatea de reşedinţă, eveniment cu consecinţe simbolice pentru întreaga dieceză. În noua dieceză au fost integrate și parohiile din Maramureș, desprinse fiind din episcopia ruteană a Muncaciului. Activitatea acestui ierarh a fost exemplară și pe tărâm școlar, între primele măsuri luate a fost cea prin care a înființat prima școală de învățători, sau preparandie cum era numită în epocă, care a funcționat mai întâi la Gherla și apoi din 1859 la Năsăud,cu un curs de doi ani unde s-au înscris și câțiva tineri maramureșeni.
În Maramureșul istoric au exista încropiri ale unor școli primare și înainte de 1848 dar și după anul revoluționar, dar au avut fie o funcționare sporadică, fie se limitau la simple cateheze cu câțiva din pruncii satelor făcute de cantorii bisericilor locale. Politica imperială în materie școlară a fost reflectată prin publicarea în 1855 a așa numitului Verordnung publicat în 1855 sub semnătura ministrului imperial contele Leo Thun– Hohenstein, în fapt olege școlară care se adresaîn primul rând școlilor medii, dar cuprindea și prevederi pentru învățământul elementar. Potrivit acestei legiuiri înfiinţarea şi susţinerea şcolilor intra în sarcina comunelor și în primul rând a comunităților parohiale, întrucât în mod tradițional învățământul din Imperiu era pus sub o dublă oblăduire: cultele și statul. Învăţământul este obligatoriu pentru copii cu vârste între 6 şi 12 ani pentru care a reglementat şcoala obligatorie de patru clase și două clase numite repetiționale. În noiembrie 1855 au fost impuse şi reglementări practice care dispuneau ca acolo unde se intenţiona zidirea unei şcoli trebuiau încheiate contracte cu personal calificat şi numai atunci va acorda ajutor de la stat dacă comunitatea nu este în stare să construiască una cu forţe proprii, în acest caz demersurile vor trebui făcute prin intermediul Comisariatului districtual şi a Prezidentului comitatului şi inspectoratul şcolar. De asemenea salarul învăţătorului, asigurarea şcolii cu cele necesare, revine în sarcina comunităţii parohiale.
În urma dispozițiilor imperiale cu caracter imperativ satele românești din Maramureș s-au pus în mișcare și rând pe rând au înființat școli primare confesionale, fie în case închiriate, fie în case nou construite în care predarea s-a făcut mai întâi de către cantorii investiți cu atribuții de învățători și apoi cu tineri absolvenți ai școlilor normale din Transilvania și veniți de acolo. Protopopul Ioan Mihalyi avuse și o inițiativă locală de a înființa o școală preparandială la mănăstirea Moiseiului unde se pregăteau de obicei cantorii din satele maramureșene dar care nu s-a materializat.. Astfel că în anul școlar 1858/1859 era deja înfiripată deja o rețea de școli primare confesionale în toate comunitățile parohiale ale Maramureșului istoric.
Dacă pentru românii din exteriorul arcului carpatic anii 1858 și 1859 au fost caracterizați printr-o puternică efervescență politică și patriotică care a dus la crearea unității politice a principatelor române în Maramureș, care și atunci ca și acum a avut condiția de periferie, se înjgheba rețeaua școlară primară cu predare în limba română. Aceste școli modeste vor depăși în curând condiția lor impusă de situația economică precară a satelor maramureșene, devenind cu timpul locul unde pe lângă știința de carte se vor cultiva sentimentele naționale, pregătind viitoarele elite ale lumii maramureșene care vor realiza Marea Unire din 1918.
Boroica Ioan
