Anul acesta, la 22 decembrie comemorăm 70 de ani de la moartea de martir a lui Alexandru Filipașcu într-o colonie de muncă forțată din județul Constanța. A fost una din multele jertfe aduse de elitele greco-catolice pentru opoziția lor față de regimul comunist chiar dacă această opoziție nu a fost întotdeauna fățișă. Firește, acest eveniment tragic pune în umbră o altă zi de 22 decembrie din 1934, nu lipsită de importanță, dată la care Alexandru Filipașcu lansa primul număr al ziarului ”Ecoul Maramureșului”.
Este o datorie morală de readucere aminte măcar a unor crâmpeie din intensa viață și activitate a acestuia.
Alexadru Flipașcu s-a născut la 20 aprilie 1902 în comuna Petrova, într-o familie numeroasă, el fiind cel de al șaptelea fiu al lui Alexandru Filipciuc, țăran din partea locului și Ioanei Pârja originară din Giulești, ambii părinți cu origini în mica nemeșime românească din Maramureș. A umblat la școala primară în satul natal, studiile gimnaziale le-a urmat la Liceul Piariștilor din Sighetu Marmației și cele liceale la Liceul greco-catolic Simion Vulcan din Beiuș pe care l-a absolvit în 1920. Ca mai toți tinerii maramureșeni studioși, cu origini țărănești s-a integrat nu numai în mediile școlare și intelectuale ale vremii ci și în lumea satului, învățând de mici ceea un bun gospodar trebuia să știe: lucrul pământului, păstoritul cât tradițiile și obiceiurile locului.
După absolvirea liceului s-a orientat înspre studiile teologice, rezultatele la învățătură și inteligența vie l-au recomandat pentru o bursă la Universitatea Lateran din Roma unde obține doctoratul în filozofie cu teza ”De origine legum” în 1922. Revine în țară studiind teologia la Academia Teologică Unită din Gherla, fiind de asemenea audient al unor cursuri la Viena, Paris și Munchen. În 1928 va susține doctoratul în teologie l a Facultatea de Teologie a Universităţii de Stat „I. Cazimir” din Lemberg-Lvov. A fost sprijinit material în demersurile sale studioase de unchiul său, medicul stomatolog Gheorghe Bilașcu (1863-1926), unul din întemeietorii Universității de medicină și Farmacie din Cluj.
A fost atras de cariera didactică, funcționând ca profesor Şcoala normală de băieţi şi la Liceul Wesselenyi din Zalău, la Gimnaziul de la Şcoala de Arte şi Meserii din Vişeul de Sus și apoi între 1928 și 1940 la Liceul Domniţa Ileana din Sighetu Marmaţiei.
După căsătoria sa cu învățătoarea Livia Buzilă, fiica preotului din Lunca Ilvei, este hirotonit preot de către episcopul Iuliu Hosu în 1929 la Mănăstirea Moiseiului. Dar pentru el preoția a fost o misiune nelegată de slujirea unei parohii ci de slujirea cetății ca dascăl, edil și om de cultură.
În activitatea sa după hirotonire s-a orientat cu precădere către cariera didactică. În anul 1930 susține examene pentru definitivare, respectiv examenul de capacitate la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj și examenul și cel de capacitate în același an.
Formația sa intelectuală complexă, devotamentul și o neostoită putere de muncă l-au adus în prim planul vieții publice maramureșene interbelice. Prin legăturile sale de familie (cumnatul său Gavrilă Iuga fiind prefect, fratele său mai mare, Vasile Filipciuc, fiind deputat) este atras din 1929 pentru o scurtă perioadă în activitatea politică în calitate de membru al P.N.Ț , fiind exclus în 1931 pentru atitudinea sa intransigentă față de Ilie Lazăr.
Din 1933 acceptă propunerea P.N.L de a îndeplini funcția de viceprimar, însărcinare ce și-o va asuma din 1933 până în 1938. Cu simțul civic și gustul estic cultivat în desele sale peregrinări prin capitalele europene, din perspectiva demnității publice asumate, a inițiat și urmărit realizarea unui program de modernizare și reabilitate edilitară a orașului Sighetu Marmației . Mărturie stă și azi parcul central al orașului.
În același timp este prezent în prim planul mișcării culturale românești interbelice, fie ca membru al „Ligii antirevizioniste” ca militant proeminent în mișcarea de răspuns al propagandei revizioniste maghiare, apoi ca membru al Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș. S-a implicat în apărarea drepturilor românilor rămași în afara frontierei de pe Tisa ca membru în Comitetul Asociaţiei de prietenie ceho-română participând la numeroase manifestări. În iunie 1934 este organizatorul unui turneu cultural cu corul şi orchestra Astrei Sighet la Muncaci, Uzgorod, Bratislava, şi Praga. Odată cu dezmembrarea Cehoslovaciei a fost unul din organizatorii în gara Sighet a unor manifestații de solidaritate cu soldații cehi refugiați.
Activitatea publicistică a început-o după 1930 în felurite publicații ale vremii, fiind înscris ca mem bru și în sindicatului ziariştilor din Crişana şi Maramureş. În 22 decembrie 1934 lansează publicația de orientare liberală „Ecoul Maramureşului”, fiind a șaisprezecea gazetă românească de după Marea Unire, din care doar trei și-au menținut activitatea în 1934. ”Rostul” declarat al gazetei este unul informativ, de interes general, dar focalizat pe lumea satelor.
Scrisul publicistic al lui Alexandru Filipașcu după refugiul său la Alba Iulia în urma Dictatului de la Viena devine unul militant, de apărare a românității, susținut de argumente istorice și culturale. Colaborează la publicațiile ”România nouă”,” Țara”, subiectele dominate au referire atât la evenimentele vremii cât și la susținerea unor teze istorice privind românitatea plaiurilor maramureșene. După 1944 sunt remarcabile unele articole-studii publicate în ”Transilvania”. În paralel continuă activitatea didactică, funcționând ca profesor la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. Din 1943 este asistent Centrul de studii şi cercetări transilvane al Universităţii din Cluj-Sibiu. Din 1945 este șef de lucrări și din 1945 până în 1948 este profesor la Liceul de aplicaţie al Seminarului Pedagogic Universitar din Cluj.
Prin desființarea Bisericii greco-catolice în 1948 este mutat ca profesor la o școală clujeană, școala nr. 3. Intră în vizorul Securității și i se sugerează să accepte un post de profesor de istorie la Institutul Teologic Universitar Ortodox din Cluj. Pentru a evita încălcarea propriei conștiințe, profesorul Gheorghe Stănescu îi propune predarea cursului de istorie a bisericii până la Unirea cu Biserica Romei. Compromisul făcut s-a dovedit iluzoriu întrucât în 16 august 1952 este arestat în urma unei condamnări de 5 ani la muncă grea, fiindu-i imputată activitatea sa politică în cadrul P.N.Ț, deși nu a îndeplinit nici o funcție de conducere notabilă. Este dus în colonia de muncă forțată Poarta Albă unde în data de 22 decembrie i se înregistra decesul în urma unei “uremii postsepticemice”.
Fără îndoială Alexandru Filipașcu a rămas în memoria posterității în primul rând pentru activitatea sa de istoric. Beneficiar al unei solide instrucții teoretice și cunoscător al mai multor limbi în care au fost scrise documentatele referitoare la istoria Maramureșului, Alexandru Filipașcu și-a consacrat parte din activitate cercetării istoriei locale. Este posibil ca impulsul declanșator al unui uriaș efort de parcurgere a materialului inedit aflat în arhiva comitatului să fi venit dintr-o inițiativă a prefectului Gavrilă Mihalyi din 1933 de a se realiza o monografie a județului Maramureș, ca o replică românească la mai vechea monografie a lui Szilágy István. Acest proiect, deși nerealist, va declanșa o competiție intelectuală în ale scrisului istoric. El se va încumeta să pătrundă în domeniul istoriei locale, cu o pasiune şi o râvnă întâlnită doar la Ioan Mihalyi de Apşa, autorul Diplomelor Maramureşene. Obişnuit cu studiul intens şi complex în cursul studiilor sale teologice, a descoperit filonul nesecat al izvoarelor istorice aflate în arhivele locale, ale primăriei şi prefecturii. Din perspectiva prezentului opera sa istorică are calităţi şi scăderi. Nu este aici locul unei analize istorice a operei sale reținând aici câteva din titluri:Istoria Maramureșului, Le Maramureș, Voievodatul Maramureşului – originea, structura şi tendinţele lui, Bihorul românesc.Postum au fost publicate Istoria Bisericii Romîne, “manual pentru institutele teologice” și Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română.
Credem că și posteritatea îi este datoare lui Alexandru Filipașcu, măcar prin ai înveșnici numele prin denumirea parcului central al Sighetului cu numele ”Parcul Alexandru Filipașcu.” Cuvintele din editorialul din numărul de debut al ”Ecoului Maramureșului ” sunt poate cele mai nimerite pentru această perioadă: <<Poporul nostru a păstrat din bătrâni credința că sărbătorile Crăciunului sunt menite să aducă o rază de speranță că se vor realiza cuvintele cerești glăsuite la nașterea lui Hristos ”pe pământ pace și-ntre oameni bunăvoire.”>>
